spre inima de pluş a oraşului

Am dimineţi în care mă trezesc fix în anturajul unui entuziasm autocritic: băi, eşti tâmpit rău, îmi spun. Ce naiba e cu tine ? te preocupă chestiuni atât de secundare de la o vreme, te umpli de acest flux mediocru şi nu e nimeni vinovat de asta, doar tu, doar slăbiciunea ta! Unde eşti tu ăla de Atunci? Şi prin Atunci înţeleg un timp în care chiar mă simţeam bine cu mine. Stau aşa la o cafea, fumez, simt aerul răcoros al dimineţii, şi mă cert cu voce joasă. O merit.

Când sunt nevoit să o iau de la zero, de la început, privind în urmă o relaţie, o legătură în care credeam la un moment dat dar care s-a buşit pe autostrada destinului meu de wolsvagăn broscuţă, prima senzaţie e de panică. Îmi spun, băi, e ceva în neregulă cu tine? Cu alcătuirea lucrurilor? Ce Dumnezeu se întâmplă? Chiar are dreptate a. când zice că e vorba de un pattern, de o formă a cărei fatalitate te absoarbe? Panica e dată de evidenţa eşecului, a laturilor lui inexplicabile, a laturilor lui explicabile. Panica e dată de oboseală. Oboseala de a privi în urmă o lungă listă de eşecuri, o arheologie a ratării.Şi oboseala de a mai privi înainte.Care înainte, îţi spui?

Al doilea moment ar fi cel al împăcării cu sine. Îmi spun, băi, asta e. Şi închid o paranteză. Cu acel gust amar pe limbă. Lăsând în urmă gustul unei anumite furii. Vechii greci spuneau că nu te poţi împotrivi, că trebuie să te împaci, că tot ceea ce poţi face e să accepţi, senin, cursul lucrurilor care te trăiesc.Frumoşi oameni, vechii greci.

Apoi încep să cred, măcar puţin, în mine. E ca şi cum mă adun de pe jos. Sunt boxerul vlăguit, căzut, sunt şi bătrânul antrenor, sunt şi coarda elastică a ringului, sunt şi vuietul neguros al sălii, sunt şi aerul închis al vestiarului pustiu, şi scările reci care urcă spre inima de pluş a oraşului.

semnul de carte

Nu spun că e o artă, dar oricum nu e un lucru simplu să dăruieşti cuiva o carte. Nici ţie nu-ţi poţi dărui uşor. Te învârţi printre rafturi, răsfoieşti, aştepţi să te stârnească, să te captureze ceva, un ton, o frază, ceva. Cauţi referinţe. Şi doar te ştii. Dar altcuiva? Poţi lua ceva, totuşi. Am primit cărţi impozante, utile, scumpe, impecabile ca înfăţişare, ca autoritate a autorului. Cărţi pe care le-am răsfoit doar, din politeţe sau din plăcerea şi curiozitatea de a răsfoi asemenea lucrări. Dar în care nu m-am pierdut. Am rămas undeva la suprafaţa lor. Ele aşteaptă şi acum, frumoase corpuri de hârtie, strânse una în alta, pe rafturi. Alături de celelalte, cărţile acelea pe care îmi place să le ating şi să le privesc uneori, cu un fel de nelinişte, cu emoţie, aşa cum atunci când eram copil dădeam la o parte tufişurile pentru a privi nemişcarea temătoare şi vie a aricilor.

Sunt cărţi pe care le dăruieşti cu o intenţie mai adâncă decât aceea de a oferi o lectură plăcută. Le oferi pentru că ştii că ele deschid anumite lumi, teme, idei, obsesii, nelinişti. Aştepţi cu nerăbdare răspunsul celui ce a primit cartea şi te încânţi de entuziasmul acela.

Am căutat cu atenţie o anume carte pentru a o dărui. Intuiam că sunetul ei îi va fi plăcut. Îi despicam paginile cu palma într-o mişcare uşoară, aşa cum desfaci în mângâiere coapsele unei femei adormite. Lăsam această atingere uşoară, neştiută, ca un semn de carte nevăzut, tandru.

Când primesc o carte care nu e chiar din lumea mea tresar. Mă gândesc că sunt mai deloc intuit. Cumva acest lucru mă răneşte.

E un lucru delicat să dăruieşti o carte. Mai ales o carte puternică. Te gândeşti că poate nelinişti. Sunt cărţi la capătul cărora ceva se schimbă.

Ultima carte pe mi-a dăruit-o S. a ales-o mai ales pentru frumuseţea numelui autorului, o spune în dedicaţia ei. Şi pentru promisiunile temei. A răsfoit-o înainte şi i s-a părut melancolică, potrivită mie. ’’Sper că e frumoasă’’, a scris. Apoi, după ce a citit-o şi ea, într-adevăr a zis, o carte frumoasă. Am stat la cafea şi am discutat o vreme despre cartea aceasta a lui Amos Oz, ‘’Să cunoşti o femeie’’.

Ultima carte dăruită de mine e de H.Miller, ’’Zile liniştite la Clichy’’. Ultima carte primită: ’’Eseuri’’ de Marcel Proust.Cărţi împrumutate: jurnalele lui Anais Nin.

dileme, semne

În tranzit e un film interesant, bine jucat. Merită văzut. Mai ales pentru că spune, printre altele, dincolo de cele ce ţin de absurditatea şi cruzimea războiului şi lagărelor, că, uite, şi-n condiţiile acelea cumplite, absurde, dragostea poate supravieţui, oamenii se leagă, se regăsesc, se pot mângâia unii pe alţii. Că umanitatea înseamnă şi iertare, bunătate, iubire, compasiune.

Semne fatale, cu N Cage. Cinematografic, da. Un film spaniol: Jurnalul unei nimfomane. Suficient de bun pentru a fi urmărit. Acum am găsit un film de N Mihalkov, 12. Şi un film rusesc, Litlle Moskow. Să vedem cum sunt.

Citeam de dimineaţă, la cafea: ’’Merg întotdeauna cu tramvaiul, asa cum am făcut atâtia ani, încercând să prind din mers noutătile de la stradă ale cartierului. Fără surprize alunec printre aceleasi expresii dezolate, ochi stinsi deveniti incapabili de sperantă sau entuziasm, corpuri pe care carnea a fost invinsă de murdărie, boli si gravitatie. Nu mi-am putut desprinde privirea de ridurile de expresie ale oamenilor, opace astăzi pentru mine, linii bizare schitate neglijent, alocuri caricatural.’’

Mă gândeam urmărind filmul Semne fatale, la aşteptarea resemnată a Sfârşitului lumii, scoţând din calcul chestiile comerciale şi consolative cu alienii ce vin şi selectează pe unii pentru a-i planta pe alte planete, că dacă am şti cu exactitate când vine acest Final al Lumii, această lume a noastră ar fi scăldată în cel mai desăvârşit Haos, şi că natura noastră adâncă, instinctuală, violentă şi panicată ar izbucni plenar. Tot ceea ce este civilizaţie, norme, reguli nu fac decât să ţină sub control acest fond. Sau să încerce. Dar haosul intervine mereu, la o scară mai mult sau mai puţin redusă. Ca şi cum omul nu-şi poate înfrânge pasiunea pentru dezastru, ci doar zăgăzui, cenzura.

Lumea relaţiilor, pe care o observ uneori cu destulă atenţie. Mă preocupă fenomenul înstrăinării, poate şi pentru că şi eu l-am trăit, de fapt am fost trăit de el, şi nu l-am putut înţelege. Ce apropie oamenii îmi e oarecum clar. Dar totdeauna acest proces al îndepărtării, insesizabile sau radicale, e un lucru straniu. În ce formulă eşti autentic, de fapt? De ce se ajunge acolo? De ce oamenii nu-şi mai vorbesc onest ci învăluit, pe jumătate, protectiv sau autoprotectiv? De ce fiecare ajunge să se refugieze într-o zonă doar a lui ? De ce intervin distanţele ? Măştile, ascunderile. Rupturile.

Pentru că evoluezi (să o numim evoluţie, totuşi) şi alte nevoi cresc odată cu tine. Sau alte temeri şi nelinişti şi necesităţi şi celălalt nu le poate înţelege, şi urma, şi accepta. Nu-i poţi spune, brusc, celui de lângă tine, ştii, m-am schimbat, vreau altceva. Asta înseamnă o negare a relaţiei. A istoriei comune. A unei instituţii în care toţi ceilalţi cred şi la care vă raportează. Deşi nu asta vrei, să negi ceva. Dar aşa sună. Şi fie taci şi ascunzi această schimbare şi continui. Fie o rosteşti şi te rupi. Şi provoci durere sau altele.Mă rog.

C a divorţat la 60 de ani. Şoţul ei o înşela. Luni de zile a stat ascunsă în casă, cât mai ascunsă, ruşinată.Ca şi cum judecata lumii s-ar fi răsfrânt asupra ei. Privind înapoi toate deceniile petrecute cu el. Cum le mai poţi privi, de fapt ? Îţi sună ciudat propria viaţă, desigur. Acum mă bucur să o văd venind la cafea, la mama, mai liniştită, mai împăcată cu sine. Şi m-am întâlnit şi cu el, întâmplător, un bărbat ce mi se pare hilar căci se poartă ca un june şi carnea lui e vetustă, pletele albe-albe şi expresiile lui ar vrea să-i nege vârsta. Mno

Aşa că dacă îmi doresc ceva păi îmi doresc să îmbătrânesc decent, fără stupidităţi, fără note ce ating penibilul. Încerc să mă feresc cât pot. Normal că-mi vine, de exemplu, să mă uit după puştoaice pe stradă. Dar m-am educat şi mai mult de 3-5 secunde nu privesc. Şi ce poţi privi în 4 secunde? Mă amuz când mai intru în vreun magazin, ca ieri. Şi fetele îmi propun cîte un tricou sau altul. ’’Ăsta îţi place? E frumos’’. Este, zic, dar nu e pentru mine, zic, e pentru adolescenţi îmi vine să zic de fapt, cu tot felul de figuri imprimate, frumoase desigur, eu vreau monocolore, simple, moi, clare. Îmi vine să râd când îl văd pe x, păr alb, cu trei-patru ani mai în vârstă ca mine, purtând pantofi sport roşii (dă liceu), plus tricouri şi blugi neadecvaţi, pur şi simplu mi se pare ...mă rog.

Şi pe puştii ăştia din vecini care-mi zic săru-mâna nici nu mă mai enervez. Îmi sunt dragi şi mă amuză.

Mi se pare că blogul ăsta cam stagnează, cred că s previzibil, manierist. Mă gândeam că plictisesc. Ce aş putea face? Să fac o pauză ceva. Să mă reinventez nu pot, mi se pare infantil. Nici mie nu-mi plac mutrele mele de deprimat. Le am, recunosc. Aş vrea eu să fiu o lectură relaxantă, la cafea. Să plac. Dar ce pot face? Să spun bancuri? Mno. Dileme de blogăr marginal. Mă mai gândesc.

Pe mulţi dintre voi vă citesc cu drag.