umbrele noastre pe pietre, vara

sub pleoape/Impur

(fragment)

Sute de secunde vor trece până îţi vei deslipi complet pleoapele. Fiecăreia îi vei simţi greutatea. Fiecăreia îi vei asculta alunecarea de aur lichid, mizerabil şi rece. Vrei ca lucrurile, lucrurile vii, carnea lor moale, sonoră şi neagră să rămână aşa, cumva suspendate, plutind într-o irealitate fără contur. Vrei doar să întârzii cât mai mult Contactul. Cu realitatea imediată. Impactul. Scandalul perdelelor vechi. Scandalul pereţilor verde-pal şi al ceştii de ceai de pe măsuţă. Dimineaţa, viaţa ta e aici, sub pleoape, verde şi perfectă ca un peşte tropical. Ghemuită şi înceată. Târându-se, printre foşnete şi mirosuri, spre lumină. Pluteşti o vreme în lumea aceasta intermediară, pe marginea zidului, între formele vegetale şi confuze dinlăuntrul tău şi realitatea cât se poate de banală din încăpere. Apoi, încet, imaginile se amestecă. Lumea devine un amestec, un dans de linii curbe şi muzici al căror suflet e beat. Eşti un piton pitic alunecând printre ierburi, silenţios şi fragil. De cele mai multe ori, în astfel de clipe, întâia senzaţie e că totul din jur e prezent doar în capul tău. O prelungire a visului pare totul, nimic mai mult, o lume construită pur şi simplu din aer, din lentele rotiri ale imaginaţiei pe oglinda lacului din adâncul pădurii. În fond, ce este realitatea ? Cum o poţi defini ? Ce poţi spune despre ea, astfel încât să nu spui prostii sau banalităţi? Unde începe şi unde se sfârşeşte visul, lumea lui construită din lumi suprapuse, fluide şi ciudate ? Cele mai multe vise le pierzi. Nu păstrezi memoria lor. Rămâne doar o dâră subţire în senzaţii. Uneori un fragment, uneori un chip vălurit, uneori o mişcare. În final, când pleoapele se deschid şi mintea ta înfulecă şi pipăie cu calmitate mătasea lucrurilor, acea senzaţie aproape de nedescris ce ne rămâne poate tuturor în urma viselor nenumărate şi oarecum fără sens, preţ de câteva clipe.

Când treci pe străzi te izbesc afişele, mutrele de rinoceri transpiraţi, surâsurile acelea fălcoase, ipocrite, sloganurile leşinoase, toată gestica nevăzută a făţărniciei, culorile, cuvintele, chipurile. Un fel de Conspiraţie a Stupidităţii vanitoase.

Pe la 7, când dau cu periuţa pe dinţi aşa cum m-a instruit dentistul pe care l-am visat azi noapte, am tot timpul senzaţia că-mi ascut de fapt dinţii, incisivii. Am o senzaţie de lup urban.

L-am visat pe stomatolog căci cred că-i port pică pentru cât m-a chinuit. Deşi îmi e şi simpatic. Şi tre să mă cam reînfăţişez la el.

Simt nevoia de Bucureşti. Să mă hrănesc cu spectacolul, din substanţa nevrotică a urbanităţii sale, să-mi trag energii din chipuri, gesturi, mişcări, miasme şi trepidaţii. Să alunec în noaptea Oraşului şi să devin noapte. Să mă îmbăt cu alcoolurile sale dulci şi puturoase pentru a-mi cânta propria destrămare. Căci ce mi-a mai rămas de făcut dacă nu să cânt în deşertul rece al lumii mele?

Dar sunt şi copil al fluviului. Iubesc lenta curgere a norilor peste ape, pietrele, mirosul de ierburi putrede, braţele încordate ale pescarilor, bărcile din larg, libelule levitând graţios peste pânza apei, albăstrelele…

Cred că nu este clipă în care să nu o aştept. Mă obişnuisem să am grijă de ea. Prezenţa ei mă făcea bun. Absenţa ei mă întunecă. Îmi opresc cu eforturi lacrimile şi vaerul căci nu vreau mie însumi să-mi par funebru. Lucrurile ce s-au oprit în loc şi-şi caută sensul. Cuvintele care nu mai spun decât la suprafaţa lor ceva. Cred că nu este clipă în care să nu-i vorbesc, şi să nu regret că nu am reuşit să-i spun mai apăsat, mai puternic ce şi cât înseamnă pentru mine. Cred că nu e clipă în care să nu mă raportez la ea cu o durere imposibil de descris, şi inutil de scris, acum…qvo, qvo sceleti mictis?

Acum o mie de ani când am cunoscut-o, îmi amintesc că eram de fapt în relaţiune cu o splendoare de fată, plină de vioiciune, caldă, graţioasă…şi că în dimineaţa aceea fata a venit să mă trezească, hai să urcăm pe munte (eram cu toţii la un curs), şi eu nu aveam chef, şi fata aceasta atât de deosebită a venit cu colega ei, cu Ea, şi când am deschis ochii, furios că mă enervau cu urcatul lor pe munte, am văzut-o pe Ea, ochii ei purtau o lumină de adânc de pădure şi din chiar clipa aceea am simţit totul şi am urcat pe munte, normal, dar viaţa mea se schimbase radical, deja. M-am îndrăgostit din prima clipă iar prezenţa ei îmi era vitală, mă echilibra profund, şi nu am fost poate niciodată pe măsura ei…De ce scriu toate astea ? Ce sens au?

Am înrămat pictura optzecii, şi cred că e o bună radiografie a stării mele interioare de peisaj agonic…